|
|
Este marți, sunt în concediu, în gara de vest din Ploiesti, si constat, oarecum cu surprindere, oarecum resemnat, că personalul cu care urma să plecăm spre Predeal nu circulă. Tura pe bicicletă, planificată de noi a început "cum nu se putea mai bine". Bicicleta nu o aveam in Ploiești, așa că am împrumutat bicicleta lui Dragoș (multumesc, Dragoș)
Așadar îl aștept pe Cristi, îi spun vestea "cea bună", după care așteptăm personlul spre Slănic (Slănic Prahova, bineînțeles). "Trenul groazei" face două ore până la Slănic. Pe drum, Cristi mi-a arătat unele dealuri pe care a fost cu bicicleta in plimbare. Descopăar oarecum mirat că nu am acordat suficientă atenție reliefului din imediata apropiere a Ploieștiului.
Ajungem în jurul orei 10.30 în Slănic. Facem o scurtă escală în centrul Slănicului, pentru a lua mâncare, timp în care eu am întrebat de drumul spre Schiulești. Se continuă pe șoseaua asfaltata care pleaca pe lângă gară, cea "de jos". Mergem destul de repede, fără a forța. Ajungem cam intr-o oră în Schiulești. Pe drum am admirat peisajul, o zonă sălbatică și totusi accesibilă, prin existenta unui drum care duce la un rezervor de apă. De la rezervorul de apă drumul asfaltat, foarte bun dealtfel , se termină și suntem luați în primire de niște noroaie care parcă asteptau linistite sfârșitul lumii (sau, vorba lui F. Frukuyama, "Sfârșitul istoriei ?").
Am scăpat de noroaie destul de repede, pe pantele inierbate. Un început de ploaie ne sperie puțin, însă se oprește înainte de a fi apucat a ne îmbrăca cu hainele de ploaie. Tocmai ne oprisem pentru a admira un superb posibil loc de casă. Pornim mai departe încurajați de oprirea ploii. Urcăm pe drumul forestier. Trec pe pinionul 5 (bicicleta lui Dragoș ar
e 6 pinioane, dar pe cel mai mare îmi este imposibil sa trec). Foaia mică, bineînțeles.Drumul forestier este clar, nu sunt alte poteci care sa ne deruteze. Peisajul ne face să uităm oboseala. Ajungem nu după mult timp la o răscruce, unde Cristi umflă puțin roțile. Căutăm drumul spre Schiulești. Scoatem iar harta, cristi scoate din rucsac busola lui ruseasca, veche de aproape un secol, până la urmă ne dumirim și continuăm în stânga. În dreapta era drumul spre Homorâciu. Ajugem foarte repede in sat, că
ci de la răscruce este o coborâre continuă. Aici admirăm din mers unele case, apoi întrebăm de câteva ori de drumul spre mânăstirea Crasna. Ne descurcam destul de repede. Abordam cu avânt panta care ne scoate din sat (Schiulești). Aici sunt nevoit la un moment dat să ma opresc si sa cobor de pe bicicletă. Apoi urmează o coborâre surprinzător de lungă spre Crasna. Drumul forestier este acoperit parțial de noroi (plouase în seara dinainte). În general , am observat că drumurile forestiere din Grohotiș sunt mult timp acoperite de noroi, asta datorită padurilor care acopera acest masiv.Nu ne oprim la schit, deoarece vremea nu pare a se imbunatati, si este destul de târziu. Am vazut de sus mânăstirea și ne-am făcut o impresie. Drumul forestier coboară si dincolo de răscrucea cu drumul care se desprinde din el si coboară până la mânăstire. Asta ne îngrijorează puțin, deoarece știm că tot ce coborâm acum vom fi nevoiți să urcăm mai târziu. Întâlnim niște muncitori forestieri, pe care I-am întrebat despre drumul ce trebuie urmat pentru a ajunge în creastă. Aceștia ne-au dat mai multe detalii decât aveam nevoie, nu toate utile. Din tot discursul a doi dintre ei am reținut doar ca nu trebuie urmat drumul la dreapta pe care îl vom întâlni, ci trebuie să urmăm drumul de căruță (o căruța a urcat astayi spre stâna de sub vârf). L-am prins pe Cristi care nu a mai asteptat toate "explicatiile" muncitorilor "veseli" si dispusi la vorbă (de fapt l-am prins fiindca el m-a așteptat). Acum suntem la 30 de minute - o oră de Crasna (trecusem de manastire si ne indreptam spre "inima" muntelui). Întâlnim o rascruce care iar ne pune in dubiu: la stânga sau la dreapta ? Noroc că la dreapta am văzut niste rulote, lângă care un muncitor pentru care parca timpul uitase să mai treaca asculta linistea muntelui. Una din rulote este chiar haioasa: pe ea scrie "fără semnalizare". Dar era si fără roți, și fără geamuri, și așa mai departe. Oricum, omul ne-a spus cum sa ajungem spre Vf Rebra Mare. S-a descurcat surprinzator de repede pe hartă (chiar ne-a spus de unele locuri care nu sunt trecute pe hartă). Susținea chiar că Vf Rebra Mare si Rebra Mica sunt inversate intre ele pe harta din "Munții Carpati" pe care o aveam noi. Oricum am reținut ceva despre cabana Moașa, de sub Vf. Moașa, despre un pod peste care vom trece (sau nu ?). Si ne-a mai spus ca muncitorii de acolo (de la rascrucea de drumuri forestiere unde l-am găsit) lucrau pentru un alt drum forestier al carui început deja l-am văzut.
Am purces mai departe, ghidati si de indicatiile tipului. Am ajuns fără multe complicații la "Cabana Moașa". O cabană forestieră care acum era închisă si unde nu am întalnit pe nimeni. Însă șocul zilei a fost cu două minute înainte de a ajunge aici: după ce o bună bucată de drum am văzut urme care păreau a fi de bicicletă, am ajuns la o răscruce unde am vazut doi tineri pe două "Tohan", cu doi saci plini, cred cu bureți sau ghebe.
Aceștia au fost ultimii oameni pe care i-am întâlnit și care ne-au mai putut da ceva informatii despre cum să ajungem în creasta principală. Deci la acea rascruce ne-am lămurit repede, considerând că sunt cele două drumuri lungi din care unul urcă spre Vf. Rebra, iar altul spre Vf Nebunul (Nebunașul).
Trecem de cabana forestiera Moașa, apoi urmăm drumul din stânga, pe unde venisem, fără a traversa podul pe lângă cabană. După ceva timp (in jurul orei 14) eram la loculunde drumul este rupt, si unde ni se spusese ca trebuie sa mergem prin apă. Culmea este ca nu ne imaginam pe unde trec cărutele. De fapt nu puteam gasi continuarea drumului, care era mai sus de apă, pentru a coborî spre râu. Noi nu am coborât până la râu fiindca mi rămăsese o bucata de 20 cm din drum, pe unde ne-am strecurat cu bicicletele în brațe.
Am continuat pe drumul forestier, care nu urcă foarte abrupt și ne permite să mergem pe bicicletă. Dar o altă răscruce ne pune în încurcătură. Asta deoarece pe hartă era trecut "drum forestier, în continuare si poteca in stanga, dar noi am vazut un drum forestier si in stanga". Chestie care ne-a derutat destul de rău, deoarece nu mai vedeam ceva asemanator pe hartă, iar busola nu ne-a ajutat prea mult. Adica busola ne indruma spre stanga, spre vest, dar acel drum forestier nu pare foarte practicabil. Așa că dupa alte 20 de minute pierdute am ales drumul in continuare, adica cel din dreapta. Nu am rtaversat podețul. Totuși, sunt suparat ca nu s-au putut investi cateva zeci de mii de lei intr-io sageata care saindice drumurile. În schimb s-au gasit bani pentru destule casuțe din lemn construite pentru păsări. Nu ca aș avea ceva cu păsărelele . J . Oricum, am admirat bucata din creastă, care acum se vede din ce în ce mai clar. Estimăm ca suntem pe la 1100 - 1200.
Continuăm pe drumul forestier, care in curand lasă loc unei poteci bine conrturate. Ajungem la un loc unde drumul se continua in apa, sau trece de un gardulet de lemn si urca in dreapta. Acest "sau" ne determină să ne oprim și să cercetăm din nou harta. Nu ne putem lămuri destul de repede. Ne uităm la ceas, ne uităm la cer pentru a estima timpul și hotărâm să ne întoarcem. Odată hotărârea luată avem destul timp pentru întoarcere, așa că ne putem permite o odihnă mai lungă.
Cristi spală bicicleta lui in râu. Eu nu pot face același lucru cu bicla lui Dragoș, deoarece nu are butucele de la roti bine incapsulate, si nici axul pedalier. Apa care ar fi intrat aici ar fi eliminat toată vaselina cu care fusese unsă. Așa că mă mulțumesc sa o curăț
de noroi. Privesc cu jind spre Vf Rebra, care nis e refuză astăzi. Însă întotdeauna este bine să îți estimezi corect șansele, inclusiv cu o marjă de timp de rezervă. După un vf de 3500 "făcut" fără probleme, iată că ne este greu să ajungem la 1490 m (Rebra Mare). Asta ca sa mai spună cineva că în România nu sunt trasee dificile. Sau ca in muntii "mici", necunoscuti si neublati, nu sunt trasee frumoase si chiar dificile.Facem fotografii (am incercat eu ceva, dar, sa vedem), apoi ne intoarcem pe acelasi drum pe care venisem. Coborâm repede, la început V-Break-urile de pe bicicleta lui Dragoș (pe care biclă eram eu) își fac datoria și sunt chiar incantat. Apoi observ unele mici scapari la frâna de pe spate, insă nu mă deranjează. La nici 15 minute după ce ne-am inceput coborarea (la 15,40) a inceput sa plouă. Așa că nu imi mai pare asa de rau ca ne intoarcem, si oricum decuizia noastră de a ne întoarce este din ce in ce mai justificată. Ploua din ce in ce mai tare, noroiul de pe drumul forestier capata proporții. Trecem in viteză peste bolovani,pietre, tot. La un momment dat niste tipi ne întreabă dacă am găsit bureți, îi raspund fără să opresc că nu asta am căutat. Nu ne putem opri nici acum la manastirea Crasna, caci plouă torențial și este deja cam târziu (18 h).
Aproape de Schiulești este o urcare relativ ușoară, unde trecem pe lnagă niște muncitori. După care Cristi se lansează într-o demonstratie de down-hill.
Ploaia se oprise si ne puteam permite o mica relaxare, dupa coborarea continua de două ore. Muncitorii pe langă care tocmai trecusem rămân blocați când văd pe "unul pe biclă" care coboară pe deal, parcă nu ar fi văzut pe unde este drumul. "Ia uite-l pe-ala", "e nebunj, poate isi rupe gâtul" se aud in randurile muncitorilor. Asa imi dau si eu seama ce cred "oamenii obișnuiti" despre acești "excentrici" care n-au ce face și se plimbă pe munte. Mai rău, unii se plimbă și pe biclă, si nici nu tin cont de drum. Apoi ma înrteabă pe mine, care tocmai treceam de ei, dacă voi face la fel. Le răspund oamenilor ca eu nu știu dacă mă voi duce după el, după care virez stânga după Cristi. J .Ajungem în sat (Schiulești), unde ne oprim pentru a mâna câte ceva. Adică niște napolitane. Si pentru a ne odihni puțin. Înainte de a ieși din sat întrebăm de trenurile spre Ploiesti, dar omul nu stia sigur. Avem două variante: din Slănic si din Homorâciu. Semnalul gsm este bun la iesirea din Schiulesti, la răscrucea unde ne-am oprit și de dimineață. Așa ca vorbim la Ploiești apoi așteptăm răspunsul despre trenurile spre Ploiești. Este un tren care ajunge pe la 21,20 în Ploiesti, deci pleaca pe la 19,20 din Slănic. Decidem să mergem tot în Slănic, pentru a prinde acest tren, care nu știm cănd pleacă, dar putem afla dacă socotim ca "expresul groazei face două ore până în Ploiești".
Pe drum spre Slănic am coborât frumos prin fânețe, simțind adevarata plăcere a "datului pe bicicletă" prin coclauri. Este o senzatie asemanatoare cu schiul, dar totuși siferită prin surpărizekle pe care le oferă: iarba inaltă cât roata bicicletei ascunde adevarate capcane - gropi in care roata bicicletei poate rămane de multe ori. Pentru a evita zborul peste ghidon, am adoptat o pozitie foarte in spate pe bicicltetă, dar aceasta are si un oarecare dezavantaj: la gropile mari nu
Ajungem in Slănic și vedem ca nu este tren la 19,20, ci la 20,05 sau cam asa ceva. Calculele sunt simple
: dacă așteptăm în gară și mergem două ore cu trenul ajungem mai târziu decât dacă am merge pe bicle la Ploiești. Drept care plecăm spre casă. Avem de făcut 40 de kilometri, pentru care sperăm să ne fie suficiente două ore.Vremea acum se mentine calmă, nu plouă, soarele nu răsare, dar soseaua este deja uscată. Mergem destul de repede, caci coborâm în pantă ușoară. Ne oprim 5 minute la casa parintilor mei din Poiana Vărbilău. Nu intrăm, deoarece ne grabeam și orcium nu averam cheia la mine. Așa că ne continuam cursa spre Ploiești.
Totul ar fi frumos daca bicicleta nu ar face "mofturi" din ce in ce mai des: pică lanțul ba de pe cel mai mare pinion, pe care de fapt nici nu stă, ba de pe foia mică. Așa ca evit sa mai schimb prea des vitezele, chestie care mă obosește. În plus, ma doare un genunchi, de la coborarea pe bolovanii de pe drum, pe care am incercat să îi evit mai mult pentru a proteja bicicleta lui Dragoș, dar nu am reușit întotdeauna. Și ca totul sa fie "perfect" noroiul pe care nu am reușit să îl curăț de pe bicicletă s-a uscat si acum angrenajul este la limita "supravietuirii". Oricum eu trag din ce in ce mai greu.
Că să fie și mai palpitant la Plopeni (adica la jumatatea drumului Slănic - Ploiești) a început să plouă din nou. Nu aveam ce face, decât să ne grăbim. Eu cat pot, Cristi, în ritmul meu sa nu ma lase singur. Culmea ca ploaia a mai spălat bicicleta lui Dragos, care acum parcă merge mai bine. Îmi iau "la revedere" de la Cristi la Păulești, adica la 7 km. de Ploiești, după care ploaia devine torențială. Merg spre Ploiești mai repede decât până acum, pentru ca nu mă simt foarte bine inconjurat de fulgere.
Am ajuns la Ploiești sud la 21,20, dupa ce am ramas intr-o graopa
mai mare de jumătate din roata bicicletei, groapa plina cu apă J .