Valea Morarului  14 -15 Decembrie 2002

 

Sambata 14, decembrie. Robert pleaca din Bucuresti luand cu el si pe amicul meu Dinu.

Eu plec putin mai devreme, merg cu Anca la Ploiesti, de unde iau folisa de supravietuire, coltarii Irinei, pantalonii portocalii de GoreTex

            Dupa care am mers la km 6, unde Robert si Dinu m-au asteptat cam 25 -30 de minute. Ajungem pe la 10 la Gura Diham, unde vom lasa masina. NE este cam foame asa ca pana la 10.50 ne petrecem timpul mancand la Gura Diham. Plecam la ora 11 de aici, incepem s urcam pe firul inferior al vaii morarului, pe care mai coborasem sau urcasem.

            Zapada nu este mare, vedem urme care urca inaintea noastra. Urme care par proaspete – din aceeasi zi. Dar dupa 15 minute de mers gasim gheata. O depasim usor, dar apoi, cand traversam in drepata gasim gheata multa pe firul vaii. Traversam cu grija raul . Dar mai sus raul este acoperit cu gheata. Va trebui sa il traversam din nou. Trec eu primul, cu emotii deoarece intr-un loc nu era perfect drept, deci puteam aluneca usor. In plus, nu era un strat de gheata suficient de gros incat sa fiu sigur ca nu se va rupe. Apoi trece Dinu, si am emotii , ma astept sa il vad in apa pana la gat mai ales am emotii pentru ca el nu are bete de schi. Din fericire trece cu bine si el. Ultimul trece Robert, care se dusese sa caute un loc de trecere in jos (eu am cautat in susul raului). Continuam sa urcam, ritmul nu este foarte alert, dar este un ritm bun. Ajungem in jurul orei 12.15 - 12.30 la casa de vanatoare de la ”Coltii Morarului”. Aici facem o pauza, apoi ne continuam urcusul. Ma asteptam sa gasim mult mai aproape intrarea spre refugiul morar. Fusesem vara si ajunsesem destul de repede, acum cred ca am mers 20 de minute de la casa de vanatoare pana la  refugiul de la intrarea  pe vale, trecand intre timp de V. Bujorilor,pe car vedem gheata pe unele saritori. Acesta este intr-o stare proasta, nu are acoperis, asa ca nu poate fi folsit decat ca adapost impotriva vantului , prin peretii din lemn. Traversam spre dreapta un mic valcel, pentru a ne merge spre Poiana morarului. Din fericire mi-am adus aminte pe unde am urcat in 2000, vara.

            Dupa cateva minute se vad superb coltii morarului, perspectiva nordica fiind , in opinia mea, si cea mai spectaculoasa. Pe vai este destula zapada. Noi continuam sa urcam, avand ca reper urme proaspete (pe care le-am intalnit dupa ce am traversat spre dreapta de la ref. Morar). Zapada n continuare nu este foarte mare si inaintam relativ repede. Nu foarte repede, dar OK. Ma opresc de vreo doua ori pentru a incerca cateva fotografii cu Coltii Morarului. Ajungem in scurt timp la lcoul unde urmele pe care mersesem urca brusc in padure, se separa pentru putin timp si apoi se pierd. Noi revenim pe firul vaii, apoi treversam putin spre stanga, pentru a ocoli un bolovan. Suntem in dreptul Vaii adanci, care se vede frumos de aici, acoperita partial cu zapada. Pe V. Morarului zapada este buna, nu avem nevoie de coltari sau piolet. Betele de schi ma ajuta la inaintare. Depasim usor zona cu multe pietre si cu un perete stancos in dreapta, de care nu reusesc sa imi amintesc, oricat as cauta prin cotloanele memoriei. Apoi un mic horn nu ne pune probleme.

            Ocolim prin stanga un horn pe care se formase gheata, si pe care nu am fi putut inainta fara ceva probleme. Am „reusit” sa imi agat pantalonii din polartec in pioletul lui Dinu, infipt in zapada. Am trecut pe langa piolet, dar am trecut cu piciorul prea aproape de el. Zapada incepe sa se formeze in placi. Eu am mers in fata , dar la un moment dat am urcat putin, pentru a evita o mica, dar expusa traversare. Dinu a trecut, apoi Robert, drept care m-am intors di eu cei 10 metri pe care-i urcasem si am mers dupa ei. Suntem deasupra canionului ingust (horn) pe care se formeaza valea.

Dinu este in fata cand avem de urcat pe un horn cu zapada in placi. Orice pas pe zapada inseamna a crusta rupta si o placa ce sta gata sa plece la vale. Il lasam sa urce, cu grija, foarte aproape de peretele din dreapta. Asteptam, el iese, apoi urc eu, cu ceva emotii caci sunt momente in care crusta zapada mai cedeaza putin si sub pasul meu, desi mersesem exact pe urmele lasate de Dinu. Din fericire sus este un loc sigur. Dupa ce ies si eu din zona expusa vine si Robert.

            Apoi eu trec la facut partie, nu mai sunt probleme deosebite deocamdata. O mica saritoare pe care nu aveam foarte mult chjef sa o incerc la liber, caci ar fi trebuit sa scot manusile pentru a prinde piatra, dar si sa bag mainile in zapada. Asa ca am „fentat-o” trecand pe sub un bolovan. Dupa care am urcat sus pentru a lua rucascii, apoi l-am asteptat pe Robert, care a venit pe sus

O alta problema ne-a dat-o o semi-saritoare, foate mica, dar care a necesitat piolet, pentru a putea iesi din ea. A trecut Dinu, apoi mi-a dat pioletul si am trecut si eu, tragandu-ma cu ambele maini de pioletul infipt intr-o mic afisura, apoi Robert.

Mai sus ii dau lui Dinu ocazia de a mai face si el poteca, pe o mica portiune, pentru a ma mai lasa sa-mi trag sufletul. Sus , pe creasta balaurului am senzatia ca aud voci. Faccem liniste, si , intr-adevar erau vocile unor oameni undeva sub creasta.

Ajungem la un bolovan pe care trebuia sa il depasim, fiind doua variante: escalada directa, sau ocolirea prin dreapta, printr-un horn foarte larg in care se stransese multa zapada. Dinu propune abordare directa, eu nu eram incatat de ideea de a face urme prin zapada mare, asa ca il urc direct. Destul de greu , ce-i drept caci am avut nevoie de pioletul de la Dinu pentru a putea depasi  un punct dificil. Robert a mers prin zapada, si a ajuns sus putin inaintea mea, iar Dinu, ramas fara piolet, doar cu betele de schi pe care i le-am aruncat eu, a coborat portiunea pe care o urcase pe stanca si a luat-o prin dreapta pe urmele lui Robert. Aici am facut inca o pauza destul de lunga, desi incepea se se cam intunece. Trec la batut poteca, caci este deja tarziu si nu prea ma incanta ideea de a merge pe intuneric, cel putin nu inainte de a iesi definitiv in circul glaciar. Traversez cu emotii o limba de zapada. Aici zapada era buna, dar totusi traversarea imi pare prea lunga. Nu au fost probleme, dupa mine au venit Dinu si Robert. Incep sa urc pe unde zapada era mai mica pentru a nu ma infunda prea mult in zapada afanata. Identific locurile unde nu era foarte multa zapada dupa varfurile firelor de iarba ce se incapatanau sa ramana la suprafata. Suntem aproape de nivelul crestei.

Merg apoi spre stanga si dupa scurt timp ajungem intr-un punct de unde vedem doua hornuri, unul foarte aproape de creasta, in stanga, altul mai la dreapta, dat tot putin in stanga raportat la pozitia noastra.

Dupa ceva discutii si pareri parerile converg catre varianta de urcare pe hornul din dreapta. Bat poteca pana in horn. Aici Dinu intra primul, eu il astept lipit de marginea din dreapta. La capatul hornului se pare ca se deschide in sfarsit circul glaciar. Cand dinu a ajuns insa acolo mi-am dat seama ca hornul, plin cu zapada, era mult mai inclinat decat crezusem eu initial, culminand cu o portiune de vreo 3 metri aproape verticala. Dinu, ajutat de piolet, dar fara colţari in picioare, caci din fericire nu era gheaţa, incearca intai in stanga, apoi renunta, incearca in fata, apoi pe peretele din dreapta. Dupa aproape 10 minute, reuseste sa treaca facnd loc si agatandu-se cu pioletul, chair in fata. Ii strigam sa scoata coarda, mergem sa trecem si noi (Robert intre timp tatonase o varianta in drapta, mai inainte de iesirea din horn, dar care varianta era destul de expusa si cu gheaţa).

Eu imi dau seama ca in stanga este aproape inmposibil de urcat, apoi incerc in dreapta, urc printr-un mic spraiţ, dar vazand gheaţa de pe fata ce urma am decis sa cobor si sa astept ca Dinu sa foloseasca pentru prima data coarda Beal tocmai cumparata. Am asteptat destul de mult pana cand Dinu a reusit sa rupa / taie legaturile de rafie cu care era prinsa coarda din magazine. In sfarsit cativa metri de coarda imi cad in cap. Decidem sa urcam pe coarda pe care Dinu o va tine fixa. Am un prusic la mine, dar sper sa nu  fie cazul sa il folosim. O prima tragere a corzii pentru siguranta, ma lasa sa ghicesc ca asigurarea gasita de Dinu nu este tocmai perfecta. J Am incercat destul de timid sa urc, tinand coarda, dar dupa ce am mers inapoi 30 de centimetri, cu coarda cu tot, am inceput sa am ceva emotii. Dinu ma asigura ca a legat coarda de piolet, care este infipt in zapada. Asa ca ce-o fi o fi, Dinu ma tine , deci trebuie sa incerc sa urc. Din fericire am urcat destul de repede, singura neplacere fiind zapada care mi-a intrat in manusi. Ajung la Dinu, vad modul in care a infipt pioletul in zapada si cum ma tinuse, apoi il ajut si il asiguram si  pe Robert. Robert vine ajutat de coarda si de pioletul lui. Asa ca , de acum am scapat si de ultimul obstacol . Vedem in fata circul glaciar, care se intinde inainte noastra . “Vedem” este un fel de-a zice, unul prea optimist. Caci nu prea vedem mare lucru din cauza intunericului care in acest moment devine chiar tot mai puternic. Luna este in spatele unei perdele de nori, asa ca in curand se pare ca vom apela la lumina lanternelor frontale.

Din fericire nu a fost nevoie de asa ceva. Am urcat cat mai direct, prin circul glaciar. La un moment dat o lanterna ne semnalizeaza de pe Creasta Moraului, Urc spre acel punct, poate ca acolo era cabana, desi ni se pare prea in stanga. Apoi ne dam seama ca de fapt statia meteo este mai in dreapta, traversez, bat urme destul de direct pana sus. Zapada tare nu mi-a pus probleme deosebite (nu era atat de tare incat sa am nevoie de coltari). Am ajuns la 19.05 la statia meteo si i-am asteptat inca putin pe baieti, care au ramas putin in urma in locul unde se vedea clar statia luminata.

 

A doua zi , coborarea pe V. Cerbului, in trei ore, dupa ce la inceput am avut mici proleme cu alegerea variantei optime, pentru a evita unele placi care stateau sa plece.