	Sign In Sign-Up

Sinaia - Piatra Arsa

aprilie 1997

Intrucât este frumos şi am ceva timp liber imi iau inima in dinti şi plec intr-o plimbare prin Bucegi.

Deoarece eram singur si nu aveam chef de un efort extraordinar am decis sa merg pana la "Poiana stânii", urmând ca acolo sa vad ce voi face în functie de starea vremii, de starea mea de oboseala, etc. Prin Sinaia m-am plimbat putin , asteptând să văd pe cineva care ar urca, dar nu intâlnesc decat un grup care mai mult statea decat mergea, asa că merg singur până la unitatea militară. Găsesc destul de reprede intrarea in traseul marcat ce duce la Piatra Arsă prin Poiana Stanii. Merg destul de repede, desi mă incalzesc. Mai dau jos din haine, dar tot incep să transpir.

Pe drumul spre Poiana stânii văd urme proaspete de bocanc. Ma gandesc ca cei care sunt incaltati cu astfel de bocanci trebuie sa aiba un echipament foarte fain. La jumatatea drumului intre Foisor si Poiana stanii intalnesc trei tineri: Un tip si doua fete dragute. Ii salut si merg putin in urma lor pâna spre iesirea din padure. Ma surprinde putin discutia lor, caci aud numele unor profesori cunoscuti. Dupa 10 minute imi fac curaj şi ii intreb la ce facultate sunt (ASE -Cibernetica) şi ce an :2 ca şi mine de altfel. Ne dăm seama mirati că de fapt suntem colegi de an, dar nu ne cunoastem, fiind in serii diferite.

La Poiana stânii , când sa ne luam ramas bun, ei imi propun sa urc cu ei spre Piatra Arsa. Eventual, voiau sa ajunga in Padina, dar, personal cred ca nu prea este timp pentru asa ceva, lucru pe care l-am si spus. Intrucat mai este timp shi ai mei stiu ca s-ar putea sa stau doua zile, accept si incepem sa urcam spre Piatra Arsă. La inceput a fost si surpriza neplacuta: nu era sparta poteca spre platou, iar zapada era foarte mare, desi suntem in aprilie !!! Suntem hotarati sa urcam, timp este destul , aşa ca ne facem curaj şi ne adunam puterile pentru urcusul greu care va urma.     Zapada mare ne împiedică de la început să mergem prea repede, aşa că înaintam destul de greu. Mihai se pare că se descurca bine. Are un simţ de orientare foarte bun şi îmi lasă impresia că a mai fost pe acolo. Eu am fost când eram mic şi ultima data în 1993, dar nu mai recunosc mai nimic. Îmi aduca minte ca atunci am văzut un curcubeu superb deaspura staţiunii Sinaia. DAr asta nu mă ajută pre amult acum. Trebuie să ne concentrăm, desi timp este destul. Schimbam des locurile. Fetele (Andreea si Elena) merg bine, deşi nici pentru ele nu este prea uşor. Drumul este barat de numeroşi copaci cazuţi, care ne incetinesc foarte mult, caci la fiecare copac pierdem mai mult de 2 minute pentru a ne strecura pe sub el (de cele mai multe ori), sau pentru a găsi o cale de a-l ocoli. Trebuie precizat ca acesta este un exemplu din numeroasele evenimente neplăcute care pot apărea pe parcursul unei excursii la munte. De aceea trebuie SĂ FIM PRUDENTI şi să avem întotdeauna o rezervă de timp, care să poată fi folosită în caz de nevoie. Aici contează mult şi echipamentul. Eu fiind cu un rucsac cu cadru (modelul vechi cel mai răspândit, produs la Urziceni) am probleme mai mari la trecerea pe sub copaci. TEhnica folosită a fost simplă, dar se pare că a dat randament. Trece primul, fără rucsac, trage pe sub copac toţi rucsacii mari, apoi trec ceilalţi şi plecăm mai departe.
    Noi ne descurcăm şi reuşim să scăpăm de copaci căzuţi. Prin pădure se urcă relativ uşor, dacă facem abstracţie de zăpada mare. Facem o scurtă pauză, în care fetele şi mihai mănâncă ceva, mie nu imi este foame, dar mănînc totuşi un ou fiert.
Am auzit o avalanşă spre Furnica, dar noi suntem în padure (încă), aşa că nu ne temem.Totuşi trebuie să precizez că altadată am văzut urmele unor avalanşe mici în aceeaşi pădure. Poapasul prinde bine la refacerea forţelor. Vremea este superbă şi se merge la tricou.
    La un moment dat, aproape de iesirea din pădure, pierdem marcajul, fapt care nu ne îngrijorează pe moment (trebuie să-l regăsim relativ repede). Mihai este primul, ne strigă să ne uităm după ultimul marcaj. Aşa şi facem, numai că de aici nu se mai vede alt marcaj. Nu suntem în întârziere totuşi, căci păna se intuneca mai sunt căteva ore bune.
    Eu caut in versantul din stânga, dar aici drumul pare sa se infunde (de fapt nu poteca, care nici nu avea cum să se vadă, ci posibilitatea existenţei potecii). Unde sunt eu incepe o zonă abruptă, merg puţin, dar imi dau seama ca aici nu poate fi poteca turistică, aşa că trebuie să mai căutăm în dreapta (cum urcăm). Mă întorc la ulimul marcaj (punctul de regrupare, unde erau acum fetele, după ce căutaseră fără succes ceva care să semene a marcaj sau potecă). Mihai mai încearcă odată în dreapta, deşi mersese destul de mult şi nu găsise nimic. Ne strigă fericit că a gasit (ce: potecă sau marcaj n-am înţeles, cert este că în curănd eram toţi lângă el, pe poteca marcată). Urcuşul final spre ieşirea din pădure nu mai prezintă dificultăţi. La ieşirea din pădure ni se face puţin frig. Suntem acum cu toţii convinşiu că nu se mai poate ajunge pe lumină la Padina sau Pesştera. Problema se pune dacă nu vom avea problem în a ajunge la Piatra arsă. De la ieşirea din pădure până pe creasta Piciorului Pietrei arse este un urcuş foarte uşor vara, dar care pentru noi a fost un chin. Mihai merge mult primul, dar zăpada ne ajunge de multe ori până peste şolduri, aşa că efectiv înotăm prin zăpadă. Ne ajutăm mult de mîini pentru a urca, căci Mihai a ales o variantă de urcare destul de directă (acum imi dau seama că bine a făcut, altfel crestea pericolul unei avalanşe). Ajunşi sus mergem relativ repede, in multe locuri zăpada este întărită şi nu ne mai pune probleme aşa mari. Însă este destul de târziu şi trebuie să mergem repede. Scăpaţi de grija înnotatului prin zăpadă, începem să n epuenm şi alte probleme. Eu simt bocancii şi ciorapii uzi, care nu-mi fac o plăcere deosebită. Pe platoul din faţa cabanei Piatra arsă nu mai recunoaştem nimic. Cu toţii ştiam că trebuie să fie nişte jnepeni, destul de mulţi dealtfel. acum au dispărut. Ghici unde ?
    Chiar ne facem ceva probleme, căci nu ştim cât vom mai avea de mers. Nu vedem cabana şi asta ne ingreunează puşin orientarea. Totuşi în curând vedem câţiva oameni la schi. Ştim că suntem aproape de cabană şi într-adevar o zărim, pitită sub mormane de zăpadă. Vârfurile jnepenilor, care rareori ies de sub zăpadă, ne dau o idee despre grosimea stratului de nea. (Vara se vede uşor că jepii au o înălţime medie de 2 - 2,5 metri). Ne întâmpină câinii de la cabană, drăguţi de altfel. Fetele se joacă cu ei, apoi ne amuzăm puţin de zăpada care formase la suprafaţă o pojghiţă subţire, pe sub care erau goluri de aer. Acea pojghiţă se rupea sub greutatea noastră. Acest fapt ne îngreuna foarte mult înaintarea, dar acum suntem aproape de cabană, mai este ceva timp pâna la 19, cînd apreciem că ar trebui să se întunece, şi nu ne mai deranjează acest amănunt. Totuşi, trebuie remarcat că acesta este alt factor care ingreunează mult îngreunarea.
    Ajungem la cabană obosiţi după drumul de 9 ore prin zăpadă, dar fericiţi şi mai bogaţi cu câşiva prieteni şi cu câteva imagini superbe. Ne cazăm într-o cameră cu 4 locuri, deşi cabanierul nu voia să creadă că suntem doar 4. Oricât ne-ar fi numărat, el tot 4 eram aşa că am plătit şi ne-am dus în cameră să ne schimbăm. Aici este cald şi Mihai "se oftică" puţin, gândindu-se că a cărat cu el sacul de dormit. În urmă cu două săptămâni, în Curmătura, nu l-a avut şi a avut nevoie.
    Mihai face cinste cu bere, nu-l putem refuza. Între timp puinem hainele la uscat. Eu beau foarte puţin, iar Andreea acum bea pentru prima dată bere ! atât Elena, cât şi Andreea , dau dovadă de mult umor şi ne înţelegem foarte bine, deşi ne cunoaştem doar de câteva ore (dar ce ore !). Încercăm să jucăm cărţi, nu prea avem chef, asa ca mai stam de vorbă putin, apoi adormim obositi.

A doua zi

Ne-am trezit destul de tarziu. Nu aveam planuri pentru acea zi, asha ca ne-am plimbat putin pe platou, apoi am coborat in Sinaia pe acelasi drum pe care am urcat. De data asta se topise foarte mult din zapada. Am remarcat un pod peste care trecusem la urcare, dar fiind acoperit cu zapada , atunci nu l-am vazut (la iesirea din padure, cum se urca). Si era totusi un pod cu balustrada. A fost o coborare linistita, singurul lucru de remarcat fiind caldura si ploaia care topeau zapada intr-un ritm infernal.

Autorul acestor pagini, Radu Cernea, poate fi contactat pe adresa de e-mail : r_cernea@yahoo.com.
Puteti vizita aceste pagini la una din adresele
http://munte.20m.com
sau http://raducernea.20m.com
Orice copiere a acestei pagini este permisã doar în conditiile obtinerii prealabile a acordului autorului, ca si a pãstrãrii integritãtii continutului, inclusiv a acestui post scriptum.