Valea  Urlătoarea Mică (cu harta)

28-29 Iulie 2001

Este duminică, aşa că obişnuita tură săptămânală (atât de obişnuită că anul acesta s-a desfăşurat de vreo 4 – 5 ori ) îşi cere drepturile.

Mai participă: Andrei.

Plecăm cu microbuzul de 7.45 din bucureşti nord. Avem surpriza neplăcută să constatăm că biletul la microbuz costă acum 80 000, în loc de 60 000 cât era săptămâna trecută.

După un drum fără incidente ajungem la 9.45 în Buşteni. Coborâm chiar sub pasarela de la fabrica de hârtie şi celuloză, lângă „serviciul desfacere”. Ne întâmpină o vreme ploioasă şi răcoroasă.

Asta ne determină să ne punem hainele de ploaie, eu geaca Big Foot, Andrei pelerina roşie care-i acoperă rucsacul, făcând-ul astfel să semene cu Moş Crăciun. Dintre cele trei variante la care ne gândisem (V.Caraimanului, V.Urlătorilor, sau Brâul Caraimanului până în Valea Albă pică aproape toate datorită vremii. Ne propunem să căutăm Banca Maria Thereza, apoi să vedem ce mai facem în funcţie de vreme. Despre banca Maria Tereza citisem în numărul 14 din Munţii Carpaţi.

Ne oprim la primul chioşc cu alimente, luăm 5 banane, bomboane Silvan cu miere, apă minerală, nectar de piersici foarte bun. Plecam apoi în plimbare spre Banca Marie Thereze, ridicată de un italian care participase la construcţia Peleşului în cinstea bunicii sale. (a italianului, nu a Peleşului).

       La ora 10.30 începem urcuşul susţinut către Schiel. Trecem de moşul cerşetor de la intrarea pe potecă, care a devenit aproape parte din peisaj.

În jurul orei 11.00 ajungem la Banca Marie Therese, construită la “7 SEPTEMBRIU 1888” sub o stâncă imensă. Intrarea din Schiel spre banca este marcată cu numeroase cruci roşii aplicate pe copaci. Nu mai plouă dar este în continuare cam ceaţă. Stăm la băncuţă, facem fotografii eu încerc să fotografiez ciuperci micuţe care abia se văd pe copacul din faţa băncii.

       În stânga băncii (privind spre stâncă) este u fel de grotă foarte îngustă. Dacă urcaţi aici puteţi vedea lumina din partea cealaltă a stăncii.

       Ne căţărăm pe un horn îngust în dreapta băncii. După o urcare prin ramonaj de vreo 2,5 m, ajungem la un alt horn. Partea de jos a acestuia este exact unde se vedea lumina ce trece prin stanca aşa cum am arătat mai devreme. Urmează o urcare prin stânga, prin ramonaj, cu genunchii şi spatele (cel puţin eu n-am găsit altă variantă, întrucât prin dreapta, deşi părea iniiţial mai lejer, nu se putea urca fără riscuri mari. Asta deoarece stânca înclinată la 45 de grade  era foarte udă, iar prize de mâini nu prea existau. Aşadar, ramonajul din stâna are cam 5-6 metri înălţime, între doi pereţi practic verticali din care unul ud, pe care am pus spatele (aveam astfel contact mai mare şi mai sigur cu peretele care-mi oferea aderenţa mai mica). Între pereţi se păstrează aproape tot timpul o distanţă constantă de 50-60 de centimetri, ceea ce este într-un fel în avantajul căţărătorului. M-am cam blocat de vreo două ori, aproape de ieşirea din horn, dar până la urmă m-am scos fără probleme deosebite. Apoi am ocolit bolovanul, am urcat de fapt până în vârful acestuia, am coborât cam 3 minute pe Vâlcelul pământos din stânga acestuia (privind spre munte), m-am reîntors la băncuţă, unde lăsasem rucsacii şi aparatele de fotografiat. Andrei a făcut acest traseu în sens invers. A urcat pe hornul cu pământ, apoi a coborât la ieşirea de pe horn, la un copac putrezit, dar încă în picioare. Apoi am găsit frăguţe. Am coborât împreună la băncuţă. Am escaladat şi peretele din stânga băncii pe un horn foarte îngust pe care un om normal nu prea încăpea. Eu mi-am făcut loc, am folosit tot un fel de ramonaj, am prins o rădăcină foarte solidă în capătul acelui mic horn. M-am tras de ea, am pus piciorul pe rădăcină, m-am aplecat mult în faţă, întrucât alt punct de sprijin nu găseam. Am traversat pe un praj cu iarbă foarte îngust în dreapta şi….am ajuns la ieşirea de pe hornul pe care-l escaladasem cu 30 - 45 min. înainte, prin dreapta bolovanului sub care este construită băncuţa. Am asigurat cu cordelina legată de copac, pusă în 2 sau în 4 A venit si Andrei şi am coborât din nou la banca Maria Tereza.

       Nu am reuşit să aflu dacă vâlcelul cu pământ din stânga băncii sau vâlcelul mult mai fioros din dreapta ies undeva  de unde să se poată continua traseul. Daca aveţi informaţii în acest sens, vă rog sa mi le spuneţi şi mie.

       În jurul orei 13.40 vremea este mult mai frumoasa decât dimineaţa, nu prea mai avem ce face la băncuţă, aşa că plecăm spre V. Urlătoarea Mică. Dacă vremea este frumoasă avem de gând să urcăm spre Brâul lui Răducu. Asta şi în funcţie de cum se prezintă valea. Avem emoţii, deoarece această vale nu este descrisă în nici o carte din cele la care am avut acces (Kargel, Cristea, M.C)

DE MENŢIONAT CĂ ŞI HARTA DIN KARGEL ESTE ERONATĂ: SCHIEL INTERSECTEAZĂ AMBELE VĂI, COMORILOR ŞI URLĂTOAREA MICĂ. NU CUM ESTE DESCRIS ACOLO SI ANUME CA URLĂTOAREA MICĂ S-AR DESPRINDE DIN V. COMORILOR MAI SUS DE SCHIEL. Pentru a găsi intrarea pe V. URLĂTOAREA MICĂ se merge pe Schiel încă 15 minute de la V. Comorilor. In harta lui Em. Cristea aceasta distanta intre cele doua vai este putin exagerata.

       După primele  5 minute de urcat pe vale, avem un prim dubiu. Valea se desparte: în stânga un Vâlcel cu mult pământ, în dreapta firul văii mult mai abrupt şi mult mai stâncos. Andrei pleacă în recunoaştere pe Vâlcelul cu pământ, eu rămân la confluenţa celor două fire. De fapt vâlcelul din stânga este mai mult o scurtătură a traseului pe Schiel, aşa că ne rămâne să continuăm urcarea pe Valea din dreapta. După mici ezitări începem să urcăm pe la 14.40. Este destul de târziu aşa că ar trebui să ne grăbim puţin. Asta în limitele siguranţei. Primele săritori sunt grele: Perete înclinat la 50 de grade, ud, se merge prin dreapta ţinându-ne de stânca din dreapta cu mâinile. Porţiunea cea mai dificilă este prevăzută cu un lemn lung, de vreo 2,5 m. legat cu o sfoară, aşa încât ne putem ţine de el. Eu nu am observat de la început că lemnul este legat cu sfoară, aşa că l-am folosit destul de târziu. Am aruncat cordelina pentru Andrei, dar a preferat să ocolească prin dreapta, pe iarbă. A urmat a doua şi cea mai dificilă săritoare: am ajuns sub o stâncă imensă, pe un loc drept destul de mare. Problema era că nu se putea urca prea uşor pe peretele din dreapta, iar în stânga era o adevărată nebunie. Eu, după ceva ezitări şi după o analiză cât se putea de lucidă a situaţiei, am decis să urc prin stânga, pe o rădăcină foarte fragilă. Era de fapt un fel de alun pitic, care abia se ţinea pe el, dar să mă mai ţină şi pe mine era cam nebunie. Prima dată mi s-a părut deosebit de riscant, cum şi este dealtfel, l-am strigat pe Andrei, care a venit pe sus, dar nu mai rezistam şi mi-am luat inia în dinţi: am pus piciorul pe alunul cel mic, o traversare scurtă spre stânga, folosind drept prize de mâini câteva fire de iarbă, de care am încercat să nu mă trag. Apoi, există o priză salvatoare, pe stâncă, destul de lată pentru a permite vârfului bocancului un punct de sprijin relativ stabil. După care se găsesc prize „în sus” şi după 2 metri sunt deasupra săritorii.

       A treia săritoare, la care am ajuns pe la ora 16, am urcat-o în două etape: prima, până sub un bolovan imens, prin care se vede lumină „în sus”, dar este prea puţin loc pentru a se putea trece. Aşadar a doua etapă a constat în ocolirea bolovanului, prin stânga in direcţia de urcare. Prizele nu lipsesc, dar dacă este ud devine periculos deoarece săritoarea este destul de înaltă şi eventualitatea unei căderi nu cred că ar încânta pe cineva. Confortul psihic este într-adevăr puţin scăzut, adrenalina mai multă, dar asta face parte din frumuseţea căţărării. Deasupra săritorii se iese după un foarte scurt ramonaj, de care însă nu trebuie să ne temem. Ajuns deasupra, Andrei mi-a aruncat cordelina, după vreo 10 încercări am reuşit să o prind, am tras rucsacii, apoi am asigurat pentru Andrei.

Pentru mai multă siguranţă Andrei a ocolit săritoarea pe firele de iarbă din dreapta. După ce a încercat o escaladă (asigurat de mine cu cordelina) e hornul cu iarbă foarte dificil (deoarece devine vertical) din dreapta săritorii, a ocolit puţin, plecând mai de jos decât săritoarea şi a ajuns sus cu mult înainte ca eu să reuşesc să descurc cordelina din jurul copacilor (pentru aceasta am fost nevoit să rup o creangă mică).

Următoarele săritori nu mai prezintă absolut nici o dificultate, sunt mult mai mici şi lipsite de pasaje dificile.

Aproape de Brâul lui Răducu valea se lărgeşte, iarba se bate cu piatra pentru spaţiu şi pare a câştiga, mergem pe stâncă, dar şi pe piatra. Se vede claia mare, brâul clăii. Se vad si câteva din traseele de alpinism din zonă pe care nu le cunosc. Noi am ajuns la 17.45 la brâul lui Răducu, unde am făcut un mic popas pentru a admira peisajul şi valea pe care urcasem, şi care la urcare ni s-a părut destul de sinistră.

Urcarea pe V. Urlătoarea Mică a durat 4 h, dar se poate face mai repede.

Ceata este acum mai jos, la nivelul nostru. Deasupra nu se vede nimic, iar sub noi este senin si frumos. În Buşteni vedem că este senin şi soare

Imediat după plecarea pe Brâul lui Răducu am admirat ceata care se lăsa si apoi urca pe vale, am văzut o capra neagră în partea superioara a văii pe care urcasem , aproape de Brâul lui Răducu, capră pe care am fotografiat-o cu dublorul si tot a ieşit cam mică. Nu ştiu daca şi capra ne-a văzut pe noi, cert este ca a continuat să pască în pace.

Coborârea pe Schiel a fost una rapida, pentru ca altfel riscam sa pierdem ultimul Rapid. Am încercat sa evitam scurtăturile, dar la un moment dat am prins un vâlcel care nu este trecut pe nici o harta si care am coborât  cam 15 minute

În Buşteni am ajuns la 19.45, am alergat pana la Gara, după ce am descoperit o coborâre ceva mai rapidă de la Canton la Silva.

Tocmai când am ajuns in gară ajungea si un Rapid. La bilete era coada mare, am stat la coada (Andrei, ca eu m-am dus sa iau nişte apă minerală de “vizavi” de gara. Oricum eu arătam cam ciudat după ce înfăşurasem cordelina în jurul meu. Asta din cauză că nu am mai avut timp să o deznod după ce legasem de rucsac.

La Ploieşti m-au aşteptat ai mei părinţi la gara după ce vorbisem cu ei la telefon în tren şi le-am spus cu ce tren vin.

A doua zi mi-am fracturat un metatarsian .

Autorul acestor pagini, Radu Cernea,  poate  fi contactat pe adresa de e-mail : r_cernea@yahoo.com.
Puteţi vizita aceste pagini la una din adresele
http://munte.20m.com
sau http://members.nbci.com/_XMCM/rommountain/Index.html
sau http://raducernea.20m.com
    Orice copiere a acestei pagini este permisã doar în condittiile obtinerii prealabile a acordului autorului, ca si a pãstrãrii integritãtii continutului, inclusiv a acestui post scriptum.