Bucegi, 10 iulie 1999

Plecarea cu acceleratul de 7.35, din Bucureşti Nord cu Mihnea, Andreea, Andrei (colegul meu), Andrei (alias Dambla).

Ajungem in Buşteni la 10.20, iar la 11.35 suntem la intrarea pe Valea Seaca a Caraimanului

Am hotărât să ne întâlnim in Gara de Nord, aşa ca la 7.00 eu eram in gara , la casele de bilete de la clasa a doua. Încă nu este nimeni, aşa ca mă aşez la coada la bilete. Intre timp apar Mihnea şi Andreea, apoi in acelaşi moment ne întâlnim cu Andrei – Dambla, alpinistul utilitar.

După scurt timp apare si Andrei Vasiliu, colegul meu de serviciu, aşa ca suntem in echipa completă ce va aborda V. Lui Zangur. Luam bilete, ne urcam in tren, nu inainte de a lua apa minerala si ciocolata. In tren nu putem sta decât in picioare. Noroc ca am putut lăsa rucsacii intr-un compartiment. Am cântat (Mihnea la chitara, eu din vocea mea de măgar) . Ne-am întâlnit in tren cu Elena, Oana, Cristi, Mircea si încă vreo doi tipi pe care nu-i mai reţin L. Ne-am certat cu naşul când am cântat chestia aia cu „mă dusei sa trec la Olt”.

Am coborât în Buşteni, Elena & co. au plecat spre V. Morarului după ce le-am dat câteva explicaţii despre cum să ajungă pe vale. Apoi am lăsat chitara la bagaje, am luat apa si ciocolata din Buşteni.

Noi am mers pe Str. Fântânele (prima la dreapta cum cobori din Gara, adică pe lângă magazin), am găsit destul de repede pârtia de schi, apoi am făcut o pauză scurtă pentru a ne orienta. Andrei mai făcuse traseul, aşa ca ne bazam pe indicaţiile lui. Într-adevăr, ne-a ghidat bine căci, după ce se urcă puţin pe pârtia de schi (aici am ajuns din nou la concluzia ca nu-i bine să alergi pe munte, deoarece sperii fetele care fac nudism şi se acoperă J). Pe pârtia de schi se vad la un moment dat săgeţi roşii în dreapta, pe care le vom urma în urcare uşoară. După nici 10 minute de urcare facem brusc stânga. Mergem pe curba de nivel , trecem de 3 vâlcele mici, apoi, când părea ca nu vom găsi valea, vedem un şanţ mare si stâncos, cu multe pietre. Coboram pe firul văii cu prudenta, dar in acelasi timp cu bucurie. Este senin, este stanca, starea sănătăţii noastre este foarte bună (Andrei are mici probleme cu piciorul). Aşa că începem urcuşul plini de încredere. Primele săritori sunt extrem de uşoare, au mai mult rolul de a ne încălzi. Dambla se chinuie puţin pe o săritoare, încearcă tot felul de variante spre disperarea lui Mihnea, care se grăbea. Am întâlnit o primă săritoare mai mare, pe care am făcut-o fără prea mari probleme. Dambla iar se chinuie un pic, dar o parcurge până la urmă. Andrei rămâne puţin în urmă din cauza problemelor cu piciorul, dar deocamdată nu ne grăbim prea tare, în afară de Mihnea, care trebuie sa ajungă la 22.00 la job (TVR). Andreea merge surprinzător de bine. Următoarea săritoare a oferit prilejul lui Dambla de a se confrunta cu o săritoare mai mare, pe care a vrut sa o treacă printr-un loc surplombat, pe unde era destul de greu. Era destul de greu, aşa că a urcat după noi până a urmă. Adevărul este ca îl înţeleg perfect pe Mihnea, care se grăbea. Aşa ca încerc să mă grăbesc puţin, sperând sa-l putem convinge şi pe Dambla. Nu a fost chiar aşa până la urmă.

De aici se vede foarte frumos crucea Caraimanului, iar în jos Buşteni, şi puţin mai departe capătul pârtiei de schi de la Azuga – Sorica , însorită acum. În Baiului este foarte senin şi se pare că şi la noi vremea se va menţine frumoasă.

A mai fost un bolovan, imediat după următoarea săritoare (cam a treia) pe care  Dambla s-a chinuit şi l-a trecut mai mult în forţă, deşi se putea ocoli lejer pe oriunde. A promis o bere celui care-l va trece, aşa că am trecut, în ordine, eu, Mihnea şi Andrei. Andreea trecuse deja, că ar fi câştigat cu siguranţă o bere. Săritori foarte grele nu au mai fost, a fost o singură trecere puţin mai dificilă, pe care se urca prin grotă (în total 4 treceri în acest fel am găsit pe tot traseul până sus). Am urcat printr-un ramonaj cam chinuit, combinat cu o trecere prin „blocarea în stâncă”. Ceilalţi au trecut prin ramonaj mai uşor înaintea acestui pasaj.

         Cea mai mare săritoare, despre care iniţial am crezut ca este săritoarea Zangurului (se pare ca nu este aşa, aceasta fiind ceva mai sus) am parcurs-o diferit: eu si Dambla – direct, Andrei , Andreea şi Mihnea, ocolire prin stânga. A încercat întâi Dambla direct, la un moment dat s-a blocat, m-am dus să-l ajut, dar am văzut, că , deşi era ud, se poate trece, aşa că am coborât puţin (un metru) în firul săritorii, apoi am asigurat şi l-am tras puţin şi pe Andrei – Dambla. Andrei Mihnea şi Andreea nu ştiu exact cum au trecut prin stânga, deoarece Andrei, care mai fusese, ne-a spus că şi pe acolo este destul de dificil. Am continuat având în stânga Creasta Albişoarelor, Din care se distinge clar picătura şi Strunga marelui V. Aproape fără să ne dăm seama am ajuns pe valea lui Zangur (pentru cei ce vor să parcurgă în continuare Valea Seacă a Caraimanului trebuie atenţie pentru a observa valea care se continua în dreapta, lăsând în stânga firul văii lui Zangur, pe care l-am urmat noi), aşa că eram pe drumul cel bun. Aici este ceva mai ud, săritori foarte grele nu sunt, în afara de un şanţ care se termină cu o mică săritoare pe care am rămas blocat cam 10 – 12 minute. Puteam trece, dar ceea ce îmi servea de priză era nişte muşchi de pământ pe care curgea apa , deci aluneca f. rău. Am aruncat rucsacul, urmând să-l recupereze băieţii, care erau puţin mai jos, la săritoarea precedenta, încercând o ocolire prin stânga. La un moment dat a început să-mi curgă apă prin tricou. La început nu prea m-a deranjat chestia asta, dar apoi am început să simt temperatura apei. Brrrr, mi-am spus, şi l-am strigat pe Mihnea, care încă nu trecuse de săritoare de mai jos. A venit cât a putut de repede, a vrut să mă tragă de mâna stângă, dar am urlat la el (mi-ar fi luat singurul punct de sprijin mai serios). Apoi s-a aşezat mai bine şi a pus un picior pe la nivelul capului meu. Aşa că am avut mai mult tupeu şi am trecut. Eram ud din cap până-n picioare, dar mulţumit că trecusem de acea săritoare ciudata (înclinată la 60 de grade). M-am, schimbat, după ce au venit şi băieţii (Andreea s-a întors cu spatele). Mi-am cerut scuze de la Andreea pentru cuvintele nu tocmai frumoase cu care am blagoslovit săritoarea (nu-mi stă în obicei să înjur, chiar şi ceilalţi au fost puţin miraţi). Apoi am ocolit puţin pe iarba din stânga, deoarece săritoarea udă care a urmat nu părea foarte primitoare. Am mâncat, am admirat Creasta Picăturii, apoi am coborât în firul văii. Au mai fost ceva săritori, nu foarte grele. A urmat un şanţ plin cu apă, un canion foarte îngust şi spectaculos. La capătul acestuia este o săritoare uşoară, care se face prin ramonaj simplu în stânga. Acum este puţin ud, dar când este uscat nu prezintă absolut nici o dificultate.

A urmat un alt mic canion, pe care Andreea nu a vrut sa se ude, aşa că , împreună cu Mihnea şi Andrei - Dambla, au urcat prin dreapta pe iarba care părea să nu le dea probleme. Andrei şi cu mine eram în faţă, aşa că am urcat prin stânga, am trecut de o mică săritoare (Andrei a mers din ce în e mai bine până la Portiţa Caraimanului )şi am aşteptat să ne întâlnim cu ceilalţi trei în capătul de sus. Dar i-am auzit strigându-ne de undeva mai jos. I-am văzut pe un ţanc de unde spuneau că nu mai pot coborî. Nici de urcat nu vedeau nici o posibilitate. Am coborât săritoarea pe care urcasem (în stânga faţă de ţanc), am ajuns la baza ţancului, apoi am înţeles că de fapt ei nu prea vedeau că se poate coborî, sau le era puţin frică , normală dealtfel. Am urcat puţin, le-am aruncat cordelina, am încercat să le arăt că se poate coborî destul de lejer (eu de jos vedeam mai bine decât ei). Dambla a asigurat cordelina după un bolovan fixat în stâncă. A coborât primul Mihnea, care s-a descurcat foarte bine. A trecut mai întâi „pe burta” pe sub bolovanul fixat pe care era pusă cordelina. Apoi, cu ajutorul cordelinei a ajuns la pragul de iarba pe care fusesem eu cu 15 secunde înainte. Tot într-un fel de rapel a ajuns în firul văii. Andreea era puţin mai stresată, dar am ajutat-o, mai întâi explicându-i pe unde se poate coborî, şi cum, apoi, de la pragul de iarbă, şi fizic, Mihnea. Si ea a coborât în deplină siguranţă. Andrei – dambla era ultimul de coborât, nu a avut probleme deosebite, dar a lăsat cordelina sus. Urma să tragem de un capăt al ei pentru a o recupera. Din păcate nu am mai putut recupera cordelina, care s-a blocat. Dambla a vrut sa se întoarcă după ea , dar le-am spus că o să urc eu să iau cordelina. Am urcat până sub bolovanul pe sub care au trecut ei când au coborât am încercat sa scot cordelina, dar tot blocată a rămas. Aşa că am ajuns şi au pe ţanc, am aruncat cordelina, apoi m-am uitat puţin în sus dacă se putea continua. Am găsit o variantă expusă, dar scurtă care mă ducea după 10 metri la nişte jnepeni, de unde nu ar mai fi fost probleme. Am urmat-o, Mihnea si Andreea mă aşteptau jos, le-am spus să urce, ceea ce au şi făcut, Şi ne-am întâlnit la capătul de sus al săritorii pe care urcasem în urmă cu 45 de minute, doar eu şi Andrei (ultima săritoare până la Portiţa Caraimanului). De aici nu au mai fost probleme, echipa completa a continua drumul pe ultimele urcuşuri cu iarbă ale Văii lui Zangur.

Am văzut Rododendron, Mihnea a făcut fotografii macro, noi am admirat creasta picăturii. Sus întâlnim oameni, care tocmai căutau intrarea pe Vâlcelul Mortului.

Aici suntem puţin nehotărâţi, nu ştim dacă să continuăm prin Portiţa Caraimanului sau pe VM. Mihnea se grăbeşte, eu şi cei doi Andrei vrem să urcăm şi VM. Până la urmă urcă doar Dambla cu cei 3 oameni un tip de 55 de ani, cu soţia şi fata acestuia. Noi ajungem după 5 minute la Portiţă, deşi era să ne păcălim şi să urcăm pe o potecă, chiar înainte de portiţă. La Portiţa este vânt, ca de obicei. Am stat ceva mai mult aici, am găsit urmele unui adăpost unde părea să fi dormit cineva, apoi am făcut fotografii cu Portiţa şi am continuat drumul pe Brâna Portiţei. A doua zi am aflat ca Dambla si cei trei oameni întâlniţi au ajuns in apropierea crucii la ora 20.45 !!! deci foarte târziu, fata de estimările iniţiale ale mele. Au mers deci foarte încet. Chiar au avut ceva probleme la un moment dat, cu o piatra care s-a desprins.

Noi mai mult am alergat la coborâre, căci Mihnea se grăbea să ajungă la serviciu la ora 22.00. Dar am avut noroc şi în Buşteni am prins un microbuz care ne-a adus in 1,5 ore în Bucuresti. Drumul pana in Bucureşti a fost extrem de frumos, mai ales ca aproape tot drumul pana la Ploieşti am văzut în spate Costila si releul.

Am mai văzut claia mare, care nu credeam că se vede de aici, apoi am admirat pereţii Caraimanului, cabana Caraiman si florile de pe brâul portiţei: Garofiţă, Genţiană, Bujori de munte (=bulbuci de munte).

Rezumat: am urcat pe V. Seacă a Caraimanului, apoi pe Zangur, am trecut prin Portiţa Caraimanului, apoi ne-am întors pe Jepi.
Dificultati: Generate de roca uda, care de multe ori a ingreunat catararea.

    Autorul acestor pagini, Radu Cernea,  poate  fi contactat pe adresa de e-mail : r_cernea@yahoo.com.
Puteţi vizita aceste pagini la una din adresele
http://munte.20m.com
sau http://www.emunte.tk
sau http://raducernea.20m.com
    Orice copiere a acestei pagini este permisã doar în condiţiile obţinerii prealabile a acordului autorului, ca si a pãstrãrii integritãţii conţinutului, inclusiv a acestui post scriptum.